Tales of Mere Existance

Zilele trecute, când - din disperare că nu eram capabilă să fac ceva productiv - mă dădeam pe youtube.com, am dat de câteva filmuleţe animate (titlul lor e chiar titlul intrării ăsteia) când mi-am dat seama că de fapt a trăi, a exista nu trebuie să fie tot timpul ceva spectaculos. Adică, nu o să explodeze artificii aşa dintr-o dată (out of the blue cum spun în special anglofilii) doar pentru că ai cumpărat o pâine, sau o apă minerală, sau pentru simplul fapt că stai plictisit în birou timp de 9 – 10 ore aşteptând de fapt cu nerăbdare să ajungi acasă.

Probabil că, ceea ce scriu eu aici e banal (but i am a romantic), dar până acum (tocmai am închis marele capitol din viaţa mea numit şcoala) aşteptam ca viaţa să fie în sfârşit interesantă, fără acele ore interminabile, în care stăteam pe băncile şcolii şi mă gândeam la locuri exotice (mă gândeam că o să ajung să călătoresc, să văd lumi diferite şi altfel de ceea ce ştiu sau că o să se ajungă la acele explozii de artificii zilnice), aşteptând să se termine odată aberaţiile şi burtologiile la care asistam. Dar ce să spun... anii au trecut, am început să îmi întind şi eu antenuţele, şi mi-am dat seama că viaţa nu e chiar roz. Toată lumea se plânge din cauza asta. Dacă nu din cauza problemelor de sănătate, atunci din cauza lipsei banilor, iar dacă totuşi - ca prin miracol - banii sunt destui, atunci din cauză acelor "3" kilograme în plus. În orice caz, nu mi se pare normal ca un antrenor român de liga întâi la fotbal feminin, cu masterat şi cu scaun la cap, să ajungă să nu îşi primească salariul timp de 1 an, fiind astfel nevoit să conducă un taxi pentru a asigura existenţa familiei sale, sau directori de producţie să ajungă la un salariu de peste 6.000 Ron (adică 60 de milioane Rol) cu maşină şi telefon de serviciu, sau prieteni tineri să ajungă să treacă prin suferinţe de nedescris.

În orice caz, să revin la adevăratul subiect, acest Lev nu-mai-ştiu-cum este un adevărat geniu. A fost capabil să observe şi să sintetizeze banalul lucru numit viaţă, putând chiar să îl redea prin desen. În special filmuleţul "Saturday" (poate una din puţinele zile în care chiar poţi să fi cine vrei să fi, şi tu o petreci făcând planuri interminabile, care până la urmă nu sunt duse la bun sfârşit) şi înca unul, la care nu îi ştiu titlul, dar care de fapt este despre relaţia unui fiu (la fel de bine ar fi o fiică) cu mama acestuia (mama insistă, fiul încearcă să se opună uşor, mama insistă şi mai tare, fiul începe să arate o uşoară iritare în tonul vocii, dar nu renunță). Nimeni nu are intenţii rele şi totuşi parcă ceva nu funcţionează). Un argument puternic aici ar fi şi filmul pe care l-am văzut nu de mult 10 items or less, în care Morgan Freeman îşi arată faţa sa de muritor de rând, studiind o caseriţă de supermarket american, care la 25 de ani a ajuns să fie părăsită de soţul ei infidel.

Probabil că îmi place să mă refugiez în ficţiune. Îmi place să visez cu ochii deschişi, să trăiesc în lumea mea prefectă, în care doar cei cu “pile” pot intra, uitând astfel de lumea adevărată, ploioasă, rece, în care administratorii de bloc sunt maniacii, care se cred membrii ai miliţiei comuniste. Probabil că aşa e cel mai bine…. for now.