I saw my fears in your eyes

Daca v-ati intrebat de unde vine numele blogului:

UNKLE (va recomand): When Things Explode

Your skull-f****d little lives
In shadows where you hide
A life that was designed
You've been cheated oh so blind

You laid it on the line
These twisted words of time
And how your spirit shines
I wish that you were mine

Yeah lately I know that I've been crawling
I know that I've been falling
Into your dream

Imagine no more tears
Dissolving all your fears
With tooth and claw we fight
Into this endless night

Yeah lately I know that I've been crawling
I know that I've been falling
Into your dream

I saw my tears in your eyes
You saw your fears in mine
We watched it burn together
Watched it burn together

Burn yeah, burn watched it burn burn yeah burn
Watched it burn, burn watched it burn
Watched it burn, burn watched it burn

All is forgiven.

Tribut Nirvana

Intr-una din serile lenese, pe cand statul pe canapea mi se parea o idee extrem de buna, am dat, ca prin minune, de un documentar despre Nirvana respectiv Kurt Cobain. Ca una dintre cele mai importante persoane al inceputului anilor 90, Cobain si-a pus amprenta pe o intreaga generatie, reusind chiar sa schimbe cursul rock-ului. In timpul celor 27 de ani ai sai, Cobain a reusit sa se propulseze de la stadiul de muritor de rand la "rock star", chiar daca el nu si-a dorit acest lucru niciodata.

Era un om normal care avea insa ceva de spus. Si asta nu doar prin cuvinte. In timpul activitatii lui a revolutionat grunge-ul, a influentat foarte multi oameni si a reusit sa isi asigure un loc in muzica internationala - un all time favorit.

In general anii 90 sunt (inca) asociati cu o moda ciudata, cu o muzica de o calitate indoielnica (nu ca s-ar fi schimbat ceva in moda si muzica prezentului), dar ceea ce a realizat Nirvana face parte din seria "timeless".

Personal am facut cunostiinta cu Nirvana cu mult timp dupa ce ei nu mai existau. S-a intamplat candva in gimnaziu cred, atunci cand poti sa fi influentat de foarte multe genuri sau stari muzicale. Imi pare bine ca ei au avut cel mai mare aport in formarea mea muzicala.

Kurt Cobain a fost si ramane un geniu muzical, care se inscrie insa in categoria "tormented soul". A murit in 1994.

Contribuţie din câmpul muncii

Deja de ceva vreme simt că nu mai rezist în monotonia aceasta numită servici. În fiecare zi e la fel. Mă trezesc, mă îngrozesc că e 6 jumate, o oră inumană după mine, incep să mă gândesc intens cu ce să mă îmbrac, dar ajungând la aceeaşi concluzie că m-am plictisit de propriile mele haine şi lipsită de elan arunc ceva pe mine. În ultima vreme parcă, mi-a intrat în mână un obicei prost. Adică nu îmi pasă dacă ajung mai târziu, oriunde, în afară când mă întâlnesc cu prietenii. Dar ei deja ştiu că e farmecul caracterului meu :D . Bottom line e, că nu mai am chef de probleme, nu mai am chef de oameni care îmi spun că fac o treabă nasoală la servici (normal că nu se întâmplă pe faţă), mai presus de toate m-am săturat de oameni care cred ca totul li se cuvin lor fiind astfel îndreptăţiţi să calce peste cei simţiţi şi bine intenţionaţi. De curând am citit un articol drăguţ într-un ziar mai andărgraund din cluj care aplică punctul pe i ... a fi modest şi cinstit e afacere proastă în lumea asta! DAR, a fi modest, cinstit şi angajat e moartea pasiunii. VIVA IZOLATORI!

Tales of Mere Existance

Zilele trecute, când - din disperare că nu eram capabilă să fac ceva productiv - mă dădeam pe youtube.com, am dat de câteva filmuleţe animate (titlul lor e chiar titlul intrării ăsteia) când mi-am dat seama că de fapt a trăi, a exista nu trebuie să fie tot timpul ceva spectaculos. Adică, nu o să explodeze artificii aşa dintr-o dată (out of the blue cum spun în special anglofilii) doar pentru că ai cumpărat o pâine, sau o apă minerală, sau pentru simplul fapt că stai plictisit în birou timp de 9 – 10 ore aşteptând de fapt cu nerăbdare să ajungi acasă.

Probabil că, ceea ce scriu eu aici e banal (but i am a romantic), dar până acum (tocmai am închis marele capitol din viaţa mea numit şcoala) aşteptam ca viaţa să fie în sfârşit interesantă, fără acele ore interminabile, în care stăteam pe băncile şcolii şi mă gândeam la locuri exotice (mă gândeam că o să ajung să călătoresc, să văd lumi diferite şi altfel de ceea ce ştiu sau că o să se ajungă la acele explozii de artificii zilnice), aşteptând să se termine odată aberaţiile şi burtologiile la care asistam. Dar ce să spun... anii au trecut, am început să îmi întind şi eu antenuţele, şi mi-am dat seama că viaţa nu e chiar roz. Toată lumea se plânge din cauza asta. Dacă nu din cauza problemelor de sănătate, atunci din cauza lipsei banilor, iar dacă totuşi - ca prin miracol - banii sunt destui, atunci din cauză acelor "3" kilograme în plus. În orice caz, nu mi se pare normal ca un antrenor român de liga întâi la fotbal feminin, cu masterat şi cu scaun la cap, să ajungă să nu îşi primească salariul timp de 1 an, fiind astfel nevoit să conducă un taxi pentru a asigura existenţa familiei sale, sau directori de producţie să ajungă la un salariu de peste 6.000 Ron (adică 60 de milioane Rol) cu maşină şi telefon de serviciu, sau prieteni tineri să ajungă să treacă prin suferinţe de nedescris.

În orice caz, să revin la adevăratul subiect, acest Lev nu-mai-ştiu-cum este un adevărat geniu. A fost capabil să observe şi să sintetizeze banalul lucru numit viaţă, putând chiar să îl redea prin desen. În special filmuleţul "Saturday" (poate una din puţinele zile în care chiar poţi să fi cine vrei să fi, şi tu o petreci făcând planuri interminabile, care până la urmă nu sunt duse la bun sfârşit) şi înca unul, la care nu îi ştiu titlul, dar care de fapt este despre relaţia unui fiu (la fel de bine ar fi o fiică) cu mama acestuia (mama insistă, fiul încearcă să se opună uşor, mama insistă şi mai tare, fiul începe să arate o uşoară iritare în tonul vocii, dar nu renunță). Nimeni nu are intenţii rele şi totuşi parcă ceva nu funcţionează). Un argument puternic aici ar fi şi filmul pe care l-am văzut nu de mult 10 items or less, în care Morgan Freeman îşi arată faţa sa de muritor de rând, studiind o caseriţă de supermarket american, care la 25 de ani a ajuns să fie părăsită de soţul ei infidel.

Probabil că îmi place să mă refugiez în ficţiune. Îmi place să visez cu ochii deschişi, să trăiesc în lumea mea prefectă, în care doar cei cu “pile” pot intra, uitând astfel de lumea adevărată, ploioasă, rece, în care administratorii de bloc sunt maniacii, care se cred membrii ai miliţiei comuniste. Probabil că aşa e cel mai bine…. for now.

It ain't easy to be

Perhaps some of you know this line. It's a verse of a song, which can be considered to be very powerful. Up until some days ago I thought that this world is hard on me... but then I realized that we are all in the same situation. All of us are haunted souls, driven by survival, driven by living, driven just by being ourselves. But this is so hard! Living, surviving, and being ME. Lately I was experiencing mood swings. Sometimes I was up, high on life; sometimes I was so down that I couldn't even see the ground. I felt surrounded by people and yet never that alone.

Fact is that, during the last few months, my life turned upside down. I am no longer living the life I always knew. I am all grown up now... I have a job... I pay rent... I have responsibilities... Honestly, it has occurred to me, that I would have to be in this position... truth is, I hoped to postpone maturing for as long as I could, but apparently I failed. Yes, I tend to get lonely from time to time. I tend to think that all my friends are far and away. I tend to be more and more self-centered. I tend to live in my own little “perfect world”…

But then, I turn on the TV. The news are full of people which suffer, of people not having enough food, enough medicine to integrate themselves at the lower end of that which some refer to as "quality of life". And most of them are also on their own. Tormented soles deprived from what they need most.

But the reason I got in this "NO WAY OUT" state was actually an old lady. The archetype of your favorite grandmother, gray haired and tender, kind eyes and a willing soul - who was forced to sell flowers in the corner of the street just to get by from one day to the next. It was striking to see that everybody preferred to ignore her, bowing their heads in the ground as they went by. But more striking was, that those flowers had no chance what so ever to be bought by a man as a token of his love for a woman, or to be placed somewhere in a warm room in a vase by somebody else. They were simple, partially withered flowers, probably best fitted on a grave. Next to her was this other old lady. Still in the same register concerning age and attitude. On the other hand, she tried more to arrange the flowers in such a way as to get a buyer faster. This happened sometime in December, on a Monday night, next to a shopping center in the heart of a bigger city.

I guess this is it. THIS is life driven by something. To big for me to understand. Time flies, nothing remains as it is … I am at least grateful for that … The only thing is … why is it so unfair?? Why do 80 year old ladies have to sell half rotten flowers in order to secure their existence? Haven’t they fought enough all these years to deserve something better?